joi

Mădălina Enache










BIOMETRIA


La origine cuprindea metode matematice şi statistice pentru analiza datelor în domeniul ştiinţelor biologice. Astăzi, noile tehnologii dedicate identificării persoanei pe baza trăsăturilor fizice şi comportamentale sunt cele care aduc cel mai des pe buze termenul de biometrie.
Ştiinţa numita biometrie (din greaca: bios = viata, metron = măsura) a dezvoltat în ultimii ani metode automate, extrem de sofisticate, pentru recunoaşterea unică a persoanelor, făcând uz de cele mai noi tehnologii informatice. Pe de o parte, puterea sistemelor actuale de calcul a ajuns suficient de mare la costuri suficient de mici. Pe de alta parte, confirmarea identităţii persoanei cu ajutorul măsurătorilor biometrice a devenit o necesitate, atât pentru accesul în locuri speciale sau la date şi informaţii clasificate, cât şi în contextul globalizării, ca un fel de „glonţ de argint” împotriva terorismului.
Fie ca este vorba despre amprente, harta retinei sau a irisului (caracteristici pur fizice), fie despre semnătură, mers ori voce (considerate amestecuri de caracteristici fizice şi comportamentale), biometria face uz de parametri umani greu de falsificat, dacă nu chiar imposibil, dată fiind unicitatea fiecărei fiinţe umane.
Într-un sistem biometric tipic, datele obţinute din măsurarea caracteristicilor fizice sau comportamentale amintite mai sus sunt procesate cu ajutorul unui algoritm numeric şi stocate într-o bază de date. Daca o persoană măsurată este o „cunoştinţă” nouă pentru sistem, atunci va fi înregistrată în consecinţă, datele ei biometrice - proaspăt măsurate - fiind convertite într-un template (matriţă) utilizat pentru comparaţie ori de câte ori persoana va trece prin sistem. Dacă, însă, se presupune că reprezentarea digitală ar trebui sa se găsească deja în baza de date, se va face interogarea bazei cu privire la similitudinea valorilor celor două măsurători, până la nivelul „identic”. Orice discrepanţă va însemna o încercare de fraudă.
Sunt multe aspecte legate de datele biometrice, dependente de factori interni şi externi, ceea ce a făcut ca şi performanţa sistemelor de măsurare sa fie diferită, putându-se situa, ca acurateţe, între 60% şi 99,9%. Pentru a stabili precizia unui sistem se iau în calcul parametri precum rata de acceptare falsă (rezultată din identificarea greşită a persoanei ca fiind aceeaşi cu cea din baza de date), rata de respingere (procent care rezultă din respingerea greşită a persoanei ca impostor) şi rata de eroare la înscriere. În practică se urmăreşte ca intersecţia primelor două rate de eroare menţionate sa fie cât mai mică, pentru a avea un sistem biometric de precizie cât mai mare.
Deşi anumite măsurători pot fi efectuate la diferite niveluri de precizie, ce pot fi modificate de către destinatarul sistemului (gândiţi-va la parametrii precum vocea sau semnătura), nu se poate afirma că biometria este infailibilă. Pornind de la necesitatea obţinerii unor rezultate cât mai precise, au fost stabilite 7 criterii de comparare a caracteristicilor biometrice:
~ universalitate (cât de comună este o anumită caracteristică tuturor oamenilor),
~ unicitate (cât de bine sunt separaţi oamenii pe baza caracteristicii de referinţă),
~ permanenţa (cât de stabilă este caracteristica utilizată faţă de procesul îmbătrânirii),
~ colectabilitate (cam aşa s-ar putea numi substantivul descriind caracterul/însuşirea corespunzând, în limba româna, verbului „a colecta”; aceasta categorie porneşte de la cât de uşor, de facil se poate efectua o măsurătoare),
~ performanţa (cât de robust este sistemul de măsurare, câtă viteză şi acurateţe poate să dezvolte),
~ acceptabilitate (indică gradul de acceptare a tehnologiei respective la nivelul publicului)
~ escamotabilitate (alt termen preţios, care se referă la gradul în care sistemul poate fi înşelat/amăgit cu privire la caracteristica măsurată).
Evident că faţă de toate aceste criterii este de dorit ca o anumită caracteristică biometrică să prezinte cel mai înalt grad de acurateţe, iar sistemele de măsurare să facă faţă unor cerinţe de precizie cât mai ridicate.
Faţă de toate acestea, piaţa tehnologiilor biometrice, în continuă rafinare, se dezvoltă exploziv. La nivelul anului 2006, cele mai utilizate sisteme, acoperind 44% din piaţă, sunt dispozitivele de scanare, analiza şi compararea amprentei, urmate la distanţă, cu mai puţin de jumătate din valoarea anterioară, numai 19%, de cele care măsoară caracteristicile faciale. Tehnologiile care măsoară mâna în întregime (9%), irisul (7%), vocea (4%) şi semnătura (2%) sunt secondate pe piaţă de cele combinate, care sunt considerate de unii mai sigure şi cu un grad de eroare mai scăzut.
Pieţele verticale din ţările avansate tehnologic care au introdus sisteme biometrice încă de la apariţia acestora pe mesele cercetătorilor, cum ar fi domeniul militar şi cel guvernamental, s-au dezvoltat spre sectoarele judiciar, financiar, transporturi, telecomunicaţii, producţie industrială, sănătate, dar şi retail, divertisment şi ospitalitate (acesta din urmă considerata o piaţă bine definită, pornind de la activităţi de turism). Colectând informaţii personale complexe, dispozitivele biometrice pot să se dovedească eficiente în chiar mai multe domenii decât cele enumerate în rândurile precedente. Există însă deja voci care îşi pun întrebarea dacă eficienţa acestor sisteme nu se poate întoarce, în timp, împotriva drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Considerate prematur infailibile, ele ar putea aduce prejudicii individului tocmai din cauza prejudecaţilor organelor de cercetare. Cineva ar putea „planta” la locul unei crime ADN-ul sau amprentele altcuiva... Altcineva - care ar avea drepturi de acces - ar putea fi mituit şi ar înlocui datele de identitate din baza de date. Odată realizată substituţia, proprietatea ar fi uşor de încălcat, conturile de golit ş.a.m.d.

Niciun comentariu: